La 11 ani de la inaugurare. Festin la Taverna Sârbului, unde-i drag voinicului

amaro del1

Ca şi oamenii, restaurantele au propria lor poveste. Ca şi oamenii, au destin şi conduită de la care nu se abat niciodată. Ca şi oamenii sunt calde, intime, prietenoase astfel încât, în momentul în care le treci pragul, îţi vine să le strângi mâna frăţeşte prin patronul sau patronii lor. Un astfel de local cald, intim, prietenos este Taverna Sârbului, din Bucureşti, situat nu departe de Parcul Herăstrău şi de Casa Presei, pe strada Tipografilor, nr. 31.

Sunt restaurante care, odată ce-ai ieşit din ele, nu-ţi mai trezesc nicio amintire. Şi sunt restaurante care, îndată ce te gândeşti la ele sau auzi pronunţându-li-se numele, papilele gustative încep să ţopăie de bucurie. Aşa e Taverna Sârbului care, în acest an, pe 21 noiembrie, împlineşte 11 ani de când îşi bucură clienţii cu preparate din gastronomia sârbească. La acest eveniment absolut special, responsabili cu muzica, antrenul şi buna dispoziţie vor fi membrii trupei Amaro Del (înfiinţată acum 22 de ani la Belgrad, Serbia, a cântat în toată lumea), trupă care promovează genuri de muzică ţigănească din Serbia, Ungaria, Rusia, România, Franţa, Polonia, Moldova, India, Azerbaidjan, dar şi muzică populară românească.

Unul dintre proprietarii Tavernei Sârbului din Bucureşti, cel care a conceput şi ridicat primul local cu acest nume, acum vreo 15 ani, la Sinaia, Dragan Caranovic, a venit în România la câţiva ani după Revoluţie. Încă nu avea atunci o idee clară de cum ar trebui să arate o locaţie cu ştaif, individualizată, aşa că a început cu o pizzerie, Julia, într-un subsol de bloc, pe strada N. Titulescu. Lipsa locurilor de parcare, a locurilor de depozitare, spaţiul înghesuit, cu mese mici (că, dacă puneai 4 pizza pe ele, nu mai aveau loc tacâmurile), l-au determinat să gândească şi să acţioneze altfel.

A învăţat din deficienţele de la Julia şi-a construit prima locaţie Taverna Sârbului la Sinaia, pe drumul ce duce spre Cota 1400. I-a mers bine. A avut parcări, săli aerisite şi spaţii de depozitare, aşa cum şi-a dorit. Ca să cucerească definitiv clientela, pe lângă măiestria preparării bucatelor şi a unei serviri ireproşabile, a ales să facă porţiile de mâncare cât mai mari. Obişnuiţi să li se pună în farfurie friptura cu suta de grame pe vremea lui Ceauşescu, consumatorii au apreciat platourie încărcate. Reclama s-a făcut din gură-n gură.

Într-o bună clipă, în peregrinările sale pe munte, ori ca admirator al naturii ori ca schior, ziaristul Marius Tucă a trecut pragul restaurantului. A văzut, a mâncat, i-a plăcut şi l-a provocat pe Dragan la o nouă încercare: să facă împreună o altă Taverna Sârbului şi-n Bucureşti. Au discutat, au plănuit şi-au bătut palma. Terenul unde este azi Taverna Sârbului, de pe strada Tipografilor, era un tăpşan cu iarbă şi câţiva pomişori. Au început lucrările (ce pot fi urmărite cronologic într-o miniexpoziţie foto pe un panou la intrarea în restaurant) şi, pe data de 21 noiembrie 2004, a avut loc inaugurarea oficială.

De atunci, în cei 11 ani, blajinul timp a numărat zeci de mii, sute de mii, de consumatori mulţumiţi. Încă de la inaugurare, restaurantul şi-a propus să redea atmosfera tipic sârbească a veacurilor trecute, de la construcţia şi mobilierul de lemn, la platourile încărcate de mâncăruri preparate după reţete originale; de la şliboviţa tare, la muzica viguroasă a tarafului şi fanfarei ce l-a inspirat pe Bregovic. Când e vorba de mâncare, totul e „specialitatea casei”. Bucatele au gust, sunt întotdeauna proaspete iar carnea este pregătită pe grătar cu cărbuni, „ca la ţară”.

Masa sârbească începe cu gustarea naţională: un aperitiv ce cuprinde mai multe feluri de brânză (ardei cu brânză, brânză picantă, brânză proaspătă frecată), ceafă afumată, muşchi de porc afumat, antricot de vită afumat şi zacuscă cu jambon sau piftie. Totul se stinge cu şliboviţă şi ciorbe. Felul doi e o nebunie culinară: plescaviţa, cârnaţi, mititei sârbeşti, purcel de lapte, friptură de porc pe varză, miel la proţap, piept ori pulpe de pui umplute, şniţel Karadjordje, muşchi ţigănesc, toate însoţite de garnituri, salate şi lipie sârbească, abia scoasă din cuptor. De desert, nici nu mai e cazul să vorbim. La cum sunt porţiile de mari, greu o să ajungeţi până acolo!

De regulă, ca să serveşti masa la Taverna Sârbului, se fac rezervări. Dar se poate şi fără, că locuri sunt, slavă Domnului!, 500 în interior şi 500 pe terasă. Când intri în locaţie, eşti condus spre masa propusă la telefon sau la masa aleasă de amfitrioni. Ospătari sau ospătăriţe tinere şi joviale îţi prezintă meniul. Aşezat comod pe băncile de lemn, cu mâinile sprijinite de mesele solide din lemn de fag, mănânci, bei şi constaţi că, deşi ghiftuit, parcă tot ai mai vrea. Doar că nu mai are loc!

Atunci, te cuprinde o dulce melancolie. Te uiţi în jur. Abia sătul îţi vine să te uiţi în jur mai cu luare-aminte.Dacă eşti la parter, dus pe gânduri, admiri tablourile mici de pe pereţi cu peisaje din Serbia. Dacă eşti la etaj, contempli o fărâmă de cer prin luminatoarele de sus. Dacă eşti pe terasă, îţi pironeşti ochii în jarul ce mocneşte în şemineu sau de uiţi bacovian pe ferestre la cenuşiul toamnei. Abia atunci ceri desertul (prăjituri ori delicioase clătite gratinate cu nuci) şi încă un pahar de vin.

Cum nu te poţi ridica imediat, dacă te nimereşti sau vii special când au loc concertele unor artişti renumiţi, poţi să-i asculţi pe Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara Zece Prăjini, Nicu Alifantis, Loredana, Ştefan Bănică, Zdob şi Zdub, Holograf sau trupe din Serbia-Scala Fanfara de Aur ori fanfara din orchestra lui Goran Bregovic.

Încântat din toate punctele de vedere, te bucuri că în Bucureşti există aşa localuri, ca-n vremea „cârciumioarelor la Şosea”, cântate de cunoscutul, pe atunci, Jean Moscopol. Ieşi, urci în maşină, oftezi satisfăcut din rărunchi, şi mai că-ţi vine să-ţi spui în gând, ca pe vremea lui nenea Iancu: „La bulivar, birjar!”